Pustnicii zilelor noastre

Parintele Proclu - un iubitor de isihasm, de pustnicie, de traire in Hristos

Sa vorbesti despre pustnici in mileniul trei e cel putin hazardat. Cine sa creada ca exista oameni atat de insetati de prezenta lui Dumnezeu, incat sa se-ascunda prin salbaticiile muntilor, ca sa fie singuri cu El? Dar ei exista. Muntii Neamtului ascund si azi prin vagaunile lor calugari-sihastri, ale caror rugaciuni neincetate bat la usile cerului, cerand iertare si mantuire pentru noi toti.

Unul dintre ei este Parintele Proclu (nume dat atunci cand a intrat in calugarie), un monah care stie sa vorbeasca omului direct in inima acestuia, stie sa aline orice suflet aflat in suferinta. Locul unde poate fi gasit este "Aicea stau!!!", asa cum ii place lui sa spuna, pe undeva in apropiere de Piatra Neamt, localitatea Mitocul Balan, la capatul unui sat numit Magazia Cracaoani. In acest loc a stat fratele Proclu timp de mai bine de 50 de ani, rugandu-se pentru oamenii din lume si plangandu-si pacatele. Pentru a ti se deschide usa de la coliba lui trebuie sa tragi de o sfoara care, la capatul celalalt, are un clopotel ce anunţa ca este cineva la poarta. Acest model de avertizare il putem gasi in Pateric, la Sfintii Parinti care traiau in pustie, in pesteri.

De cum il vezi pe fratele Proclu, inima iti este induiosata de bucuria cu care te primeste la el in coliba. Vorbele sale, in cel mai simplu, cald si popular grai moldovenesc, iti merg la inimă. Iti spune exact cuvintele pe care ai tu nevoie sa le auzi ca sa simti cum ti se linisteste sufletul si lumineaza mintea.

Cat a trait singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumatate de secol, fratele Proclu s-a intalnit si a aflat despre alti zeci de pustnici. El insusi afirma ca a intalnit, s-a spovedit si chiar a invatat despre viata duhovniceasca de la pustnici. Chiar daca nu este asa cunoscut cum sunt alti mari duhovnici cu carte, fratele Proclu este stiut, asa cum spune el, "fara voie, prin vorbele oamenilor". De ce fara voia sa? Pentru ca el vrea sa stea singur, sa-si poata plange pacatele sale, dar daca oamenii il viziteaza el nu vrea sa-i supere si sa nu-i primeasca, pentru ca nu vrea sa manie pe Dumnenzeu.

Fratele Proclu are peste 80 de ani. Toata viata a trait-o in rugaciune si... lacrimi de credinta. De mic i-a placut viata de pustnic si i-a mai placut, zice el, mai ales, ca a invatat de la alti pustnici din munti cum sa "stea de vorba cu Dumnezeu".

- Parinte, mai exista astazi mari duhovnici care traiesc retrasi din lume, numai in rugaciune, fara ca nimeni sa-i stie?

- Sunt cam putini. Sunt o parte care mai cresc acum si pana ce cresc nu ma pot rezema, ca ei cresc. Cum sa-i cautati? Eu va dau un sfat, sa va rugati asa: "Doamne lumineaza-mi mintea ca sa aflu calea cea dreapta!". Si atunci Duhul Sfant iti descopera la ce duhovnic sa ajungi, iar cand te duci la el te ajuta prin el Duhul Sfant. Daca nu ai evlavie la duhovnic, Duhul Sfant nu te ajută.

- Uite cum ii: prin smerenie, prin cainta se poate “repera”, daca mai sunt zile si mai este viata. Dar cand o pus mainile pe piept si a iesit sufletul, cu atata o ramas. Omul cat ii in viata se poate “repera”, se poate sa faca din cele bune, mai bune si s-ar putea sa faca din cele bune, mai rele. Mantuirea o ramas amu` in mana noastra. Daca vrem, ne mantuim. Ca asa spune un Sfant Parinte: “O, omule, de aicea trebuie ori iadul, ori raiul” si cine s-o trezit cu sufletul n-are altceva decat sa planga. Si temelia nevointei celei duhovnicesti ori pustnicesti ori a acelor care doresc linistea, sunt lacrimile si suspinul inimii.

- Parinte, in ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plang. Ce inseamna asta?

- Sunt semne ca… crestinii au ajuns de plans. Noi purtam nume de crestini, dar fapte nu avem. Celelalte credinte au si fapte bune, dar au greseala asta ca nu cred drept in Dumnezeu.

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

“Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se imblanzeste; cel bland, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se impartaseste de tainele Cuvantului dumnezeiesc.”

                                                           Sfantul Maxim Marturisitorul

Dor de munte sfant

Sunt singura, animanui…si-a tuturor

Si sufletu-mi e plin de dor,

De casa mea din munte sus,

De cetina de brad apus,

De cerul instelat si plin,

De darul sfant, ceresc, divin.

De sufletu-mi plin de iubire,

De tot ce-nseamna nemurire…

Da-mi aripi Doamne, ca sa zbor

Si implineste-mi acest dor…

Curata fa-mi viata mea

Cu Tine sa pot sta in ea,

La munte sus, cu flori si brad

Si carti, susur de apa … si desag

Din care sa ajut pe toti si toate

Hai, Doamne Drag, ca stiu…se poate!

Ma simt straina-ntre ai mei,

Fa Tu, Doamne…ca anii grei

Ce i-am trait pana acum,

Sa dea in roada si la drum

Spre munte…colo langa manastire

Sa plec si sa ma rup de lume.

Sa-mi fac casuta mea de lemn

Si sa traiesc frumos, smerit si demn.

Sa scriu si sa ma rog si sa creez

Da-mi Doamne ce-i de dat, ca sa- nviez!

                                                        Elena Mihaila