Acad.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta):
S-au încercat până acum
câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au
socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe
unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă
minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii
gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul
particulară.
Într-adevăr, poetul
gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om,
așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor,
atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor
divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul
acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune
adesea greu suportabilă.
Copilăria i-a fost
aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii
pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale
Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la
schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat
de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.
Pe de altă parte, Mihai
a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în
buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu
acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui
Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l
uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar
împrumutând de la el manuscrise rare.
Ceilalți dascăli i-au
fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de
mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile
din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul
din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii
eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând
împreună, într-o perfectă convergență.
În Universitatea
vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm
de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie
politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte,
bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea. Eminescu a creat unicele,
superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.
Sufletul lui, copleșit
de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea
pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt
închinate Sfintei Fecioare.
Răsai
asupra mea
Răsai asupra mea,
lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc
de-odinioară;
O, Maică Sfântă,
pururea fecioară,
În noaptea gândurilor
mele vină.
Speranța mea tu n-o
lăsa să moară
Deși al meu e un noian
de vină.
Privirea ta de milă
caldă, plină,
Îndurătoare – asupra
mea coboară.
Străin de tot, pierdut
în suferința
Adâncă a nimicniciei
mele,
Eu nu mai cred nimic și
n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea,
redă-mi credința
Și reapari din cerul
tău de stele,
Ca să te ador de-acum
pe veci, Marie!
Rugăciune
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne
bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată,
Și pururea Fecioară, Marie!
Noi, cei din mila
Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre
plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică Preacurată,
Și pururea Fecioară, Marie!
Cu câtă dragoste, cu
câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii
spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu
o smerenie într-adevăr mântuitoare.
De altfel, o mărturie
mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme
întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce
și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia.
Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav
cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat
un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și
împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și
Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat
mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o
mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă
Lumină lină”.
Astfel, „gândurile ce
au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo
de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o
ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica
națională.
Selecție
din cartea „Cultură și credință” (Eminescu, între credință și cunoaștere), Zoe
Dumitrescu Bușulenga, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005
Din „Memento mori”
de Mihai Eminescu
Las’ să dorm… că nu
știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceață
unde alții văd necaz,
Căci și-așa ar fi
degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l
văd, el pe lume tot rămâne
Și nimic nu-mi
folosește de-oi cerca să rămân treaz.
N-au mai spus și alții
lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte
vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe
lume, numai răul a rămas.
Din „Icoană și privaz”
de Mihai Eminescu
Ce sunt? Un suflet
moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume,
ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să
fiu poet … Un vis
Deșert și fără noimă,
ce merit-un surâs
De crudă ironie… Și
ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să
fie ca un râu
D-eternă mângâiere… și
blând să fie cântu-i.
Acum… acuma visul văd
bine că mi-l mântu
Doar
cu Eminescu…
Doar cu Eminescu stau…
Si-nteleg a lui viata,
Cand ai cui si ce sa dai,
Cuvant mare si povata.
Dar nu esti bagat in seama
Si traiesti ascuns de toti…
Ca la toti tre’ sa dai seama,
La slugarnici si netoti.
Doar cuvantul scris ramane
Si-amintirea unui om…
Cat traiesti vor sa farame
Tot ce-i sfant si rod in pom.
Nu e vina lor si poate
Au dreptate-n felul lor…
Caci nu inteleg din toate
Rostul unora in zbor.
Sunt oameni in asta lume
Cu sufletul inaltat,
Ce traiesc parca anume
Ca sa dea ce e de dat.
Sunt lasati de Dumnezeu
Sa traiasca traiul greu,
Doar in suflet sa pastreze
Ce e sfant, curat si bun,
Doar post mortem sa-nvieze
Si sa nasca gandul bun.
Este greu de inteles
Desi pare chiar normal…
Calea pe care-ai ales
S-aiba post mortem…final.
Asta-nseamna “nemurire”
Si traire vesnica,
Asta-nseamna “fericire”
Si-nviere pasnica…..
Elena Mihaila
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu