Sa-I cinstim cum se cuvine…sunt mai actuali ca niciodata

Sfintii Parinti Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gura de Aur - Sfintii Trei Ierarhi sunt considerati de biserica trei ferestre prin care crestinatatea a privit spre Hristos si a primit lumina de la El. Sfantul  Grigorie Teologul este simbolul stiintei teologice, Sf. Vasile Cel Mare al actiunii puse in slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gura de Aur este simbolul ravnei apostolice prin cuvant si fapta, adica dorinta de a ajunge cat mai aproape de Dumnezeu.

Praznuirea lor impreuna se face la data de 30 ianuarie, data de referinta pentru invatamantul teologic. In primul rand, este una dintre marile sarbatori ale Ortodoxiei, de o autentica traire spirituala si culturala, iar in al doilea rand, Sfintii Trei Ierarhi au devenit - din anul 1936 - protectori ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume, prin hotararea luata la Atena de primul Congres al profesorilor de Teologie.

Acesti mari dascali si ierarhi ai lumii reprezinta personalitati proeminente ale epocii patristice, prin felul cum au reusit sa intrupeze autenticul vietii crestine, de la subtilitatile complexe ale mintii, menite sa clarifice tainele lui Dumnezeu, pana la aspectele de ordin social cauzate de nedreptatile existente in acea epoca.

Vastul lor orizont intelectual si spiritual I-a facut cunoscuti si apreciati in intreaga lume crestina, devenind modele de urmat pentru tinerii crestini dornici de a-si impodobi sufletul cu alese virtuti crestine si de a-si imbogati mintea cu cele mai folositoare invataturi atat in domeniul stiintelor teologice cat si in domeniul stiintelor laice.

Crestini convinsi, din familii crestine cu mame deosebite, Sfintii Trei Ierarhi s-au adapat din intelepciunea celor mai vestite scoli ale timpului (Alexandria, Antiohia, Constantinopol), insusindu-si, pe langa intelepciunea filozofiei pagane, o bogata cultura teologica.

Seriozitatea, inteligenta si profunzimea gandirii le-au dobandit urmand cele doua cai: calea Bisericii si a scolii.

Aleasa educatie primita in familie, trairea religioasa prin frecventarea cu regularitate si pietate sfanta a bisericii si dragostea pentru studiu au contribuit la formarea caracterului si a personalitatii acestor mari dascali ai Bisericii stabilind o importanta legatura necesara si astazi intre instructia scolara si educatia religioasa.

Viata si activitatea Sfintilor Trei Ierarhi au notele unei slujiri integrale pentru Biserica si pentru societatea umana.

Prin tot ceea ce au scris, au invatat-o si au realizat, au contribuit la inaltarea plenitudinii Bisericii Mantuitorului Iisus Hristos si la un nou mod de manifestare in slujirea omului.

Sfantul Vasile cel Mare reprezinta simbolul energiei si al actiunii puse in slujba oamenilor. Complet in pregatire si echilibrat in manifestare, el ramane nu numai teoreticianul sau analistul milosteniei, ci si practicantul ei prin excelenta.

Sensibil la tot ce se petrecea in jurul sau, preocupat de viata sociala, demascand inegalitatile existente, intervenind cu simt critic in desfasurarea ei, considera, pe buna dreptate, “ca nu poate exista pace sociala fara o dreptate sociala”.

Transpunandu-si in practica ideile si conceptia sa sociala, a infiintat aceea institutie complexa - de asistenta sociala - numita Vasiliada, prin care Biserica isi intregeste si caracterul de institutie caritabila.

Sfantul Grigorie de Nazians reprezinta simbolul stiintei teologice si al contemplarii inalte. Este primul dintre Parintii bisericesti care foloseste termenul de teologie. Vorbind despre teologie, Sfantul Grigorie de Nazians descrie procesul ce are loc inlauntrul sau incercand sa dezlege problemele credintei. El doreste sa se uneasca cu Dumnezeu, adica cu Adevarul absolut, printr-o cunoastere directa si sigura. Vederea lui Dumnezeu, adica experienta personala a adevarului, constituie o premiza a purificarii.

Sfantul Grigorie de Nazians vorbeste despre stadiile care duc la descoperirea adevarului dumnezeiesc; acestea sunt: Vechiul Testament, Noul Testament si Biserica. El spune: “De-a lungul veacurilor, doua au fost schimbarile insemnate numite Testamente sau cutremure. In primul rand, trecerea de la idoli la Lege, iar apoi de la Lege la Evanghelie. Prin Evanghelie ni s-a vestit un al treilea cutremur, care incepe cu Cincizecimea, in care Duhul Sfant se incetateneste intre oameni, facandu-ne mai limpede aratarea Lui”.

Experienta crescanda a adevarului poate fi atinsa, spune Grigorie de Nazians, dincolo de litera Scripturii, unde se afla frumosul ascuns.

Sfantul Ioan Gura de Aur reprezinta simbolul zelului apostolic prin cuvant si fapta, pentru orientarea oamenilor spre invatatura Mantuitorului pentru ca viata sa fie traita cu Hristos si in Hristos.

Referindu-se la sublimitatea preotiei, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Desi preotia se exercita pe pamant, rangul ei face parte din categoria lucrurilor ceresti, pentru ca nu un om, nu un inger, nu un arhanghel si nici vreo alta putere spirituala creata I-a fixat acest rang, ci Duhul Sfant Insusi”.

Sfintii Trei Ierarhi, constienti de importanta acestei misiuni, fug de aceasta taina, nu pentru a primi alte demnitati, ci se retrag in liniste, in meditatie, in rugaciune pentru a se dedica macar in acest fel lui Dumnezeu.

Din aceste framantari ale constiintei lor au alcatuit doua opere care aduc elogii acestei misiuni: Tratatul Despre Preotie al Sfantului Ioan Gura de Aur si Apologia despre fuga a Sfantului Grigorie de Nazians.

Sfintii Trei Ierarhi au ridicat preotia pe culmile inalte ale slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor, au creat - prin teologia si viata lor - cunoscuta “epoca de aur” a Bisericii crestine.

In diversitatea rugaciunilor euharistice existente in Biserica primelor secole, meritul Sfantului Ioan Gura de Aur si al Sfantului Vasile cel Mare il constituie faptul de a structura unitatea cultului Bisericii in jurul Sfintei Liturghii, aceasta devenind astfel o coloana infinita a unitatii Bisericii de atunci si pana la sfarsitul veacului pentru intreaga Ortodoxie.

Sfanta Liturghie nu este o relicva istorica, muzeala, ci o putere vie, capabila de a-L simti pe Dumnezeu aproape. Prin rugaciunile si imnele rostite si cantate, Liturghia ne introduce in sfera dramei liturgice, a meditatiei si a contemplarii.

Fiecare epoca transmite posteritatii solutii care pot fi transformate in mijloace de dinamizare a prezentului pentru viitor.

Asistam la contestatii de notiuni si de forme sociale, morale si culturale, la confruntari de conceptii, la afirmatii contradictorii pasionate si la o lupta intre traditie si schimbare. Aceasta caracteristica a timpului nostru, de rasturnari a unor stari si valori, cere o verificare atenta a misiunii pe care Biserica a avut-o, o are si o va avea in aceasta lume care se naste, pentru a se face simtita prezenta ei in viata sociala si morala a oamenilor.

Preotul trebuie sa fie un teolog bine documentat si un misionar plin de zel apostolic in slujba lui Dumnezeu si a oamenilor. Trebuie sa fie ancorat in realitatile lumii in care traieste, cunoscand problemele religioase si sociale prezentate pentru a putea da un raspuns nazuintelor fundamentale de mantuire a oamenilor in lumina Evangheliei Mantuitorului Hristos.

Sublimitatea preotiei, in conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur, nu consta numai in realizarea si trairea interioara a acesteia, ci in posedarea unei inalte culturi care sa-i permita sa mijloceasca invatatura crestina oricaror categorii de credinciosi.

Actualitatea invataturilor Sfintilor Trei Ierarhi consta in felul cum au stiut sa daruiasca epocii lor mesajul lor creator al Evangheliei, in modul cum au stiut sa inteleaga nazuintele oamenilor din vremea lor si in spiritul de daruire pentru binele cotidian.

Umanismul, filantropia si sacrificiul, traduse in viata in numele lui Dumnezeu si al Bisericii, sunt virtuti esentiale ale credinciosilor si ele raman mereu actuale in viata oamenilor.

Sfintii Trei ierarhi au stiut sa imbine Ortodoxia, adica invatatura cea dreapta, cu ortopraxia, adica trairea cea adevarata a credintei.

Sfintii Trei Ierarhi sunt actuali prin meritul de a fi ferit teologia crestina de doctrinele eterodoxe inchise si straine de viata oamenilor.

Ei au invatat ca lumea reprezinta opera lui Dumnezeu, ca El este cauza si Creatorul cosmosului material si spiritual, ca omul, prin munca si cu ajutorul harului revarsat din energiile divine necreate, poate deveni stapan peste lume, dobandind fericirea si mantuirea.

Astazi, cand realitatile sociale sunt din ce in ce mai complexe, cand rezolvarea unor probleme de ordin misionar-pastoral necesita, pe langa echilibru teologic si pastoral, multa traire, multa cunoastere si aprofundare a dogmei crestine, este nevoie de o reantoarcere la exemplele Sfintilor Parinti si indeosebi la exemplul Sfintilor Trei Ierarhi.

Prin felul cum au stiut sa solutioneze problemele cu care au fost confruntati, raman actuali, in sensul ca viata si activitatea lor constituie si va constitui o veritabila sursa de inspiratie pentru gasirea celor mai potrivite solutii in rezolvarea problemelor privind latura practica a vietii sociale. Sa luam de la ei spiritul care le-a calauzit viata si sa lucram cu ei ceea ce este necesar timpului nostru.

Operele lor nu trebuie sa constituie doar niste dosare de arhiva sau simple motive de admiratie, ci ele trebuie sa ramana mereu actuale Bisericii si preotului de astazi.

Sfintii Trei Ierarhi si mari dascali ai lumii- Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians (Teologul, Cuvantatorul de Dumnezeu) si Ioan Gura de Aur (Hrisostom) – raman exemple si calauze permanente in activitatea de pastoratie; ei sunt si raman contemporanii nostri.

Sa-i cinstim asa cum se cuvine, sa le urmam viata, credinta, ravna pentru Biserica si dragostea pentru oameni.

  Selectii din: Glasul Adevarului, anul XI, nr.110 -112, 2000, pg. 61- 66.

Tradiţii de spor şi sănătate

• v  In ziua celor Trei Sfinti Ierarhi se face pomenire pentru sporul casei si pentru sanatate trupeasca si sufleteasca si se dau de pomana carti de rugaciuni si iconite, care-i reprezinta pe cei trei ierarhi.
• v  Sarbatoarea este o zi dedicata reconcilierii; acum se impaca rudele dupa lungi dispute, iar toate proiectele lor vor aduce prosperitate in caminul acestora.
• v  Este bine sa fie ajutati copiii saraci, care doresc sa devina preoti.
• v  Acum sunt spre folos pelerinajele la lacasurile de cult, care poarta hramul celor trei sfinti praznuiti astazi.
• v  Pentru spor şi pentru sanatate, la masa sarbatoreasca este bine sa se consume peste si fructe, simboluri ale unei vieti duhovnicesti smerite.

"Rabdator este acela care isi poate ascunde nefericirea sa"
                                                         Sfantul Vasile cel Mare

"Cand nu ai avere nu trebuie s-o doresti, iar cand o ai trebuie sa cugeti mult nu pentru ca o stapanesti, ci daca stii s-o chivernisesti"
                                                            Sfantul Vasile cel Mare

"Virtutea e inconjurata aproape intotdeauna  de necazuri ca trandafirul de spini ghimposi"
                                                         Sfantul Grigorie Teologul

"Sa fim ingaduitori cu vrajmasii nostri pentru ca sa-L dobandim pe Dumnezeu care e tot asa ingaduitor cu privire la noi."
                                                         Sfantul Ioan Gura de Aur

"Fara rugaciune viata noastra duhovniceasca si flamanzeste si inseteaza si moare"
                                                         Sfantul Ioan Gura de Aur

154 de ani de la Unirea Principatelor Romane

24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Romane.   Oficial si in spiritul celor mai frumoase traditii istorice romanesti, prima Unire a Principatelor Moldovei si Munteniei a avut loc la 24 ianuarie 1859, actul solemn al acestui eveniment crucial fiind marcat la Bucuresti, odata cu sosirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza in capitala Damboviteana.                 

Daca, insa, ne amintim ca prima intregire a celor trei provincii istorice romanesti - Muntenia, Ardealul si Moldova - a faurit-o cu spada Voievodul Mihai Viteazul la 1600 si a fost sarbatorita cu mult alai la Alba-Iulia, rezulta ca la 24 ianuarie 1859 se realiza, de fapt, a doua Unire a romanilor, de data aceasta, insa, fara Transilvania si Basarabia, care aveau sa sufere in continuare jugul austro-ungar si tarist pina la 1 decembrie 1918, cand prin jertfa de sange a ostenilor romani, in timpul primului razboi mondial, se implinea visul milenar "De la Nistru pina la Tisa", dupa cum ne-a testat pentru eternitate Poetul.

Analizand, retrospectiv, maretele clipe astrale, desfasurate acum 154 de ani, avand si experienta amara a "reintregirii", care nu se mai face in ultimii ani, putem afirma un lucru bine stiut de toata lumea: faptele mari le fac oamenii, intr-adevar, mari!

Intr-un context politic european, devenit favorabil cauzei Unirii, mai ales dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeei (1853-1856) de catre fortele aliate anglo-franco-piemonteze, bucurandu-se de sustinerea ferma a imparatului Napoleon III, supranumit "campionul autodeterminarii popoarelor mici", pasoptistii din ambele Principate au putut colabora fructuos pentru tara. In fata dorintei arzatoare de intregire, a spiritului inflacarat de Unire, manifestat din partea tuturor paturilor sociale romanesti, au trebuit sa cedeze, rand pe rand: boierimea conservatoare si retrograda autohtona, Puterile ostile Unirii: Turcia, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia. Dar si tarile adverse Unirii au fost constranse, treptat, sa cedeze in urma presiunilor exercitate de Franta, Anglia, Piemont (in jurul caruia s-a format, apoi, regatul Italiei). In aceste circumstante politice de pe scena europeana, Unirea Principatelor a putut fi infaptuita de catre luptatorii pasoptisti, de catre intregul popor, care i-a sustinut si aclamat.

Actul solemn al Unirii si aparitiei unui nou stat pe harta Europei - Romania - a coincis in spatiu si timp cu data memorabila de 24 ianuarie 1859, cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales unanim de cele doua camere de deputati, mai intai de cea de la Iasi, apoi si de cea de la Bucuresti, a sosit in viitoarea capitala a tarii unite.

Unirea cea multasteptata de veacuri, dupa moartea napraznica a lui Mihai Viteazul, ucis miseleste de unguri in 1601, pe Campia Turzii, se infaptuise.

Unirea Principatelor Romane reprezinta un moment de cea mai mare importanta in lupta poporului nostru pentru faurirea statului national roman, constituind unul dintre cele mai de seama evenimente din istoria Romaniei. Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, privita din aceasta perspectiva, impune respectul si recunostinta generatiilor de azi si de maine pantru marile sale fapte, care l-au asezat definitiv in familia glorioasa a domnitorilor si voievozilor ce s-au ilustrat prin patriotismul lor fierbinte in luptele pentru neatarnare si pastrare a fiintei nationale, ca si a integritatii - in limitele posibilului - teritoriului locuit de romanii din toate provinciile istorice. Analizand suita de evenimente, unele cu caracter realmente revolutionar, se poate spune ca sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar roman modern. Practic, nu exista domeniu de activitate economica, social-politica, culturala, administrativa sau militara din tara, in care Cuza sa nu fi adus imbunatatiri si innoiri organizatorice pe baza noilor cerinte ale epocii moderne. In mod deosebit putem remarca construirea primei linii ferate din Romania. In septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai scurta care lega capitala tarii cu Dunarea si astfel cu restul lumii).

Unirea Principatelor este rezultatul vointei de veacuri a poporului de a-si lua soarta in propriile maini, afirmandu-se ca o natiune demna, hotarata sa nu se lase strivita nici de navalirile straine, nici de interesele marilor puteri ale vremurilor de atunci.

Selectii din

Dan Popescu, Icebergul. Secvente din epopeea dezvoltarii, Ed. Albatros, 1990

Dumitru Ivanescu, Alexandru Ioan Cuza in constiinta posteritatii, Ed. Junimea, 2001

Lipsa cea de fiecare zi

Lipsesc multe-n ţara mea,

Şi o spun cu conştiinţă

Însă lipsa cea mai grea,

Este lipsa de credinţă.

N-avem drum, n-avem cărare,

Răi de mână, buni de clanţă.

Însă lipsa cea mai mare,

Este lipsa de speranţă.

Vrăjmaşii în noi se-nfruntă,

N-avem spirit de unire.

Însă lipsa cea mai cruntă

Este lipsa de iubire.

Nu avem ce pune-n gură,

Suntem şi flămânzi şi goi.

Însă lipsa cea mai dură

Este lipsa de-a fi noi.

Dă răul din noi afară,

Trăim la limita de jos.

Dar lipsa ce ne-nfioară

Este lipsa lui HRISTOS!

                        poezie de Girel Barbu

Pustnicii zilelor noastre

Parintele Proclu - un iubitor de isihasm, de pustnicie, de traire in Hristos

Sa vorbesti despre pustnici in mileniul trei e cel putin hazardat. Cine sa creada ca exista oameni atat de insetati de prezenta lui Dumnezeu, incat sa se-ascunda prin salbaticiile muntilor, ca sa fie singuri cu El? Dar ei exista. Muntii Neamtului ascund si azi prin vagaunile lor calugari-sihastri, ale caror rugaciuni neincetate bat la usile cerului, cerand iertare si mantuire pentru noi toti.

Unul dintre ei este Parintele Proclu (nume dat atunci cand a intrat in calugarie), un monah care stie sa vorbeasca omului direct in inima acestuia, stie sa aline orice suflet aflat in suferinta. Locul unde poate fi gasit este "Aicea stau!!!", asa cum ii place lui sa spuna, pe undeva in apropiere de Piatra Neamt, localitatea Mitocul Balan, la capatul unui sat numit Magazia Cracaoani. In acest loc a stat fratele Proclu timp de mai bine de 50 de ani, rugandu-se pentru oamenii din lume si plangandu-si pacatele. Pentru a ti se deschide usa de la coliba lui trebuie sa tragi de o sfoara care, la capatul celalalt, are un clopotel ce anunţa ca este cineva la poarta. Acest model de avertizare il putem gasi in Pateric, la Sfintii Parinti care traiau in pustie, in pesteri.

De cum il vezi pe fratele Proclu, inima iti este induiosata de bucuria cu care te primeste la el in coliba. Vorbele sale, in cel mai simplu, cald si popular grai moldovenesc, iti merg la inimă. Iti spune exact cuvintele pe care ai tu nevoie sa le auzi ca sa simti cum ti se linisteste sufletul si lumineaza mintea.

Cat a trait singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumatate de secol, fratele Proclu s-a intalnit si a aflat despre alti zeci de pustnici. El insusi afirma ca a intalnit, s-a spovedit si chiar a invatat despre viata duhovniceasca de la pustnici. Chiar daca nu este asa cunoscut cum sunt alti mari duhovnici cu carte, fratele Proclu este stiut, asa cum spune el, "fara voie, prin vorbele oamenilor". De ce fara voia sa? Pentru ca el vrea sa stea singur, sa-si poata plange pacatele sale, dar daca oamenii il viziteaza el nu vrea sa-i supere si sa nu-i primeasca, pentru ca nu vrea sa manie pe Dumnenzeu.

Fratele Proclu are peste 80 de ani. Toata viata a trait-o in rugaciune si... lacrimi de credinta. De mic i-a placut viata de pustnic si i-a mai placut, zice el, mai ales, ca a invatat de la alti pustnici din munti cum sa "stea de vorba cu Dumnezeu".

- Parinte, mai exista astazi mari duhovnici care traiesc retrasi din lume, numai in rugaciune, fara ca nimeni sa-i stie?

- Sunt cam putini. Sunt o parte care mai cresc acum si pana ce cresc nu ma pot rezema, ca ei cresc. Cum sa-i cautati? Eu va dau un sfat, sa va rugati asa: "Doamne lumineaza-mi mintea ca sa aflu calea cea dreapta!". Si atunci Duhul Sfant iti descopera la ce duhovnic sa ajungi, iar cand te duci la el te ajuta prin el Duhul Sfant. Daca nu ai evlavie la duhovnic, Duhul Sfant nu te ajută.

- Uite cum ii: prin smerenie, prin cainta se poate “repera”, daca mai sunt zile si mai este viata. Dar cand o pus mainile pe piept si a iesit sufletul, cu atata o ramas. Omul cat ii in viata se poate “repera”, se poate sa faca din cele bune, mai bune si s-ar putea sa faca din cele bune, mai rele. Mantuirea o ramas amu` in mana noastra. Daca vrem, ne mantuim. Ca asa spune un Sfant Parinte: “O, omule, de aicea trebuie ori iadul, ori raiul” si cine s-o trezit cu sufletul n-are altceva decat sa planga. Si temelia nevointei celei duhovnicesti ori pustnicesti ori a acelor care doresc linistea, sunt lacrimile si suspinul inimii.

- Parinte, in ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plang. Ce inseamna asta?

- Sunt semne ca… crestinii au ajuns de plans. Noi purtam nume de crestini, dar fapte nu avem. Celelalte credinte au si fapte bune, dar au greseala asta ca nu cred drept in Dumnezeu.

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

“Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se imblanzeste; cel bland, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se impartaseste de tainele Cuvantului dumnezeiesc.”

                                                           Sfantul Maxim Marturisitorul

Dor de munte sfant

Sunt singura, animanui…si-a tuturor

Si sufletu-mi e plin de dor,

De casa mea din munte sus,

De cetina de brad apus,

De cerul instelat si plin,

De darul sfant, ceresc, divin.

De sufletu-mi plin de iubire,

De tot ce-nseamna nemurire…

Da-mi aripi Doamne, ca sa zbor

Si implineste-mi acest dor…

Curata fa-mi viata mea

Cu Tine sa pot sta in ea,

La munte sus, cu flori si brad

Si carti, susur de apa … si desag

Din care sa ajut pe toti si toate

Hai, Doamne Drag, ca stiu…se poate!

Ma simt straina-ntre ai mei,

Fa Tu, Doamne…ca anii grei

Ce i-am trait pana acum,

Sa dea in roada si la drum

Spre munte…colo langa manastire

Sa plec si sa ma rup de lume.

Sa-mi fac casuta mea de lemn

Si sa traiesc frumos, smerit si demn.

Sa scriu si sa ma rog si sa creez

Da-mi Doamne ce-i de dat, ca sa- nviez!

                                                        Elena Mihaila

Sfantul Antonie cel Mare - intemeietorul monahismului

Sfantul Antonie cel Mare (251-356), "parintele monahilor", este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi incepatorul vietii calugaresti. Este considerat de traditia monastica drept intemeietor al monahismului, impreuna cu Sfantul Pahomie cel Mare.

Praznuirea lui se face la data de 17 ianuarie in toate traditiile crestine.

Viata Sfantul Antonie cel Mare

Viaţa lui a fost povestită prima data de ucenicul sau, Sfantul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), intr-o carte ramasa clasica in genul ei (biografia unui calugar vestit), Vita Antonii - Viata lui Antonie -, scrisa la putină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359.

Acesta este numit de Sfantul Athanasie fondator al monahismului. Vestitul parinte al monahismului, Sf. Antonie, s-a nascut in anul 251 in localitatea Coma, in Egiptul de Mijloc, ca fiu al unor tarani crestini instariti; aici a invatat sa practice credinta, mergand des la biserica. Dupa moartea parintilor sai - Antonie avea pe atunci varsta de 20 de ani -, intrebandu-se care este calea lui in viaţa, a auzit in biserica cuvantul Evangheliei, care zice: "De voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde avutiile tale si, venind, urmeaza Mie" (Matei 19,21). Antonie a primit acest cuvant ca si cum ii era adresat lui direct si, dupa ce si-a impartit averea la saraci si a dat-o pe sora lui in grija unei comunitaţi de fecioare, s-a retras in singuratate. A vietuit la inceput intr-o coliba la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai varstnic si mai experimentat, iar apoi intr-un mormant idolesc parasit.

In 286, la varsta de 35 de ani, se retrage la marginea desertului, in locul numit Pispir, unde a ramas timp de 20 de ani, pana in 306. Aici s-a impotrivit ispitelor si a luptat contra demonilor care luau infatisari de animale salbatice. Catre anul 310, intreprinde o calatorie la Alexandria, cautand sa imbarbateze pe martirii crestini prigoniti de stapanirea romana in timpul persecutiei lui Maximin.

In anul 312 se instaleaza pe muntele Kolzim (sau Kolzum/Qolzum), nu departe de malul Marii Rosii, unde se gaseste astazi manastirea care-i poarta numele Aici traieste pana la moartea sa (356) impreuna cu doi ucenici, neparasind locul decat pentru a-si vizita discipolii sau pentru a face o a doua calatorie la Alexandria, spre a-l sustine pe Sfantul Atanasie, persecutat de partida pro-ariana.

Inainte de moartea sa, a poruncit ucenicilor sa nu spuna nimanui unde este mormantul sau, iar haina sa sa fie trimisa lui Atanasie cel Mare si cojocul sau, episcopului Serapion. Se presupune ca mormantul ar fi pe locul unde se afla manastirea care ii poarta numele, dar s-a respectat dorinta sfantului de a nu fi cautat.

 A fost numit de multe ori Marele Antonie sau Antonie Egipteanul, pentru a fi deosebit de Sfantul Anton de Padova sau Antonius Abbas, un sfant de traditie apuseana.

Troparul Sfantului Antonie cel Mare

Asemanandu-te cu obiceiurile ravnitorului Ilie, si urmand Botezatorului pe drepte carari, Parinte Antonie, te-ai facut locuitor pustiului si ai intarit lumea cu rugaciunile tale. Pentru aceasta, roaga-te lui Hristos Dumnezeu, sa mantuiasca sufletele noastre.

Rugaciune catre Sfantul Antonie cel Mare

Sfinte Parinte Antonie, cel ce te-ai invrednicit sa fii vas ales al Mantuitorului Hristos prin credinta si prin viata ta curata, du rugaciunile noastre catre Dumnezeu si roaga-L pentru sanatatea, pentru mantuirea, pentru ajutorul si pentru iertarea pacatelor tuturor celor ce alearga la ajutorul Tau cel sfant.

Cel ce ai fost pe pamant si durerile noastre le stii si pacatele noastre le cunosti, nu trece cu vederea glasurile de rugaciune ale celor ce alearga la mijlocirea Ta si nu te uita la nevrednicia celor ce Te roaga, ci la slava si mila lui Dumnezeu, pe care Tu L-ai marturisit si spre care se indreapta rugaciunea ce Ti-o aducem cu atata nadejde.

O slavite facator de minuni, parintele saracilor, ocrotitorul vaduvelor, sprijinitorul orfanilor, alesul vas al Mantuitorului Hristos, vino cu obisnuita Ta indurare in ajutorul nostru, prin rugaciunile Tale, catre Dumnezeu, ca sa fim mangaiati in nevoi, ca sa fim spijiniti in necazuri, ca sa fim aparati de primejdii, de ispite, de pofte netrebnice si de pacate.

Ocroteste-ne pe noi si familiile noastre si ne pazeste pasii vietii pe cararile mantuirii.

Bunule Parinte Antonie, cel ce ai facut din pustiul Egiptului loc de preaslavire al Marelui Dumnezeu si al Mantuitorului Hristos, fa si din pustiul sufletului nostru, ars de necredinta si ros de patimi, loc placut Tie, in care sa se salasluiasca virtutile si sa cresca crinul bine mirositor al faptelor crestine, prin Tine sa se maresca numele Tau cel sfant, al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Din invataturile Sfantului Antonie

·         Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele cand sunt de fata; iar in dos nu-i barfeste. Dar nici celor ce incearca sa-i graiasca de rau nu le ingaduie.

·         Ochiul priveste cele vazute, iar mintea intelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

·         Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu infranarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rand, ci a sufletului care are minte.

Citate –  Sfantul Antonie

“Cea mai rea boala a sufletului este necredinta si necunostinţa lui Dumnezeu.”

“De la aproapele vine si viata, si moartea. Caci, daca aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim aproapelui, lui Hristos gresim.”

“Inceputul pacatului e pofta, al mantuirii e dragostea.”

“Nu-ti descoperi gandurile tuturor, ci doar acelora care pot sa-ti vindece sufletul.”

“Eu nu ma mai tem de Domnul, ci Il iubesc.”

“E foarte bine sa credem in Dumnezeu, dar sa-l cunoastem este mai important.”                                            

                                                                                                    Parintele Symeon

„Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească” (Maica Benedicta)

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta):

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare.

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea. Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare.

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de tot, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

Rugăciune

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată,

Și pururea Fecioară, Marie!

Noi, cei din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, Maică Preacurată,

Și pururea Fecioară,  Marie!

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

Selecție din cartea „Cultură și credință” (Eminescu, între credință și cunoaștere), Zoe Dumitrescu Bușulenga, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005

Din „Memento mori”

                        de Mihai Eminescu

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.

Îmbătat de-un cântec  veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,

Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,

Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?

Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.

 Din „Icoană și privaz”

                             de Mihai Eminescu

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet … Un vis

Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs

De crudă ironie… Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere… și blând să fie cântu-i.

Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântu

                                                               

Doar cu Eminescu…

Doar cu Eminescu stau…

Si-nteleg a lui viata,

Cand ai cui si ce sa dai,

Cuvant mare si povata.

Dar nu esti bagat in seama

Si traiesti ascuns de toti…

Ca la toti tre’ sa dai seama,

La slugarnici si netoti.

Doar cuvantul scris ramane

Si-amintirea unui om…

Cat traiesti vor sa farame

Tot ce-i sfant si rod in pom.

Nu e vina lor si poate

Au dreptate-n felul lor…

Caci nu inteleg din toate

Rostul unora in zbor.

Sunt oameni in asta lume

Cu sufletul inaltat,

Ce traiesc parca anume

Ca sa dea ce e de dat.

Sunt lasati de Dumnezeu

Sa traiasca traiul greu,

Doar in suflet sa pastreze

Ce e sfant, curat si bun,

Doar post mortem sa-nvieze

Si sa nasca gandul bun.

Este greu de inteles

Desi pare chiar normal…

Calea pe care-ai ales

S-aiba post mortem…final.

Asta-nseamna “nemurire”

Si traire vesnica,

Asta-nseamna “fericire”

Si-nviere pasnica…..

                                 Elena Mihaila

Cuviosul Antipa de la Calapodesti

Cuviosul Antipa de la Calapodesti

Pe data de 10 ianuarie, ortodocsii il praznuiesc pe Sfantul Antipa de la Calapodesti. Desi roman, Sf. Antipa de la Calapodesti este mai putin cunoscut la noi, dar foarte cinstit de rusi si de greci. Rusii il cinstesc drept "sfant cuvios", iar grecii il cinstesc drept "sfant athonit", ca unul ce s-a distins intre calugarii de la Sfantul Munte. Biserica Ortodoxa Romana l-a trecut in randul sfintilor in urma sedintelor de canonizare din 20-21 iunie 1992.

Viata Cuviosului Antipa de la Calapodesti

Alexandru Luchian, dupa numele sau de mirean, s-a nascut in anul 1816, in satul Calapodesti, comuna Dealul Morii, din judetul Bacau.  A intrat in monahism la Manastirea Calapodesti, la varsta de 20 de ani. Dupa doi ani a plecat la Muntele Athos si s-a stabilit la schitul romanesc Lacu. In randuiala aspra de la Schitul Lacu si-a petrecut 15 ani, dupa care s-a mutat la Manastirea Esfigmen, una dintre cele mai vechi manastiri ale Sfantului Munte. Aici a stat patru ani, iar in aceasta perioada a fost calugarit cu numele de Antipa si hirotonit diacon.

In anul 1860, s-a reintors in Moldova si a vietuit prin manastirile din apropierea Iasului. Din anul 1865 se  nevoieste in Manastirea Valaam, situata pe o insula din Lacul Ladoga. Iubind fericita liniste si instrainare, Cuviosul Antipa s-a asezat la aceasta manastire in anul 1865, unde a trait inca 17 ani in frica Domnului. Datorita sfaturilor duhovnicesti, in aceasta perioada a fost hirotonit preot.

 Cuviosul Antipa Athonitul trece la cele vesnice la 10 ianuarie 1882. A fost inmormantat in gropnita Manastirii Valaam, din Rusia.

Canonizarea si trecerea in randul sfintilor a fost facuta in Muntele Athos, in anul 1906. El este cinstit mai ales in manastirile din Sfantul Munte, fiind singurul calugar athonit roman trecut in randul sfintilor si numarat printre cei din urma cuviosi parinti ai Athosului.

In anul 1997, in localitatea Calapodesti a fost infiintata o manastire ortodoxa inchinata Cuviosului Antipa.

Troparul Cuviosului Antipa de la Calapodesti

 “Peste pamant arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfantul Munte in Athosul de la miazanoapte, Valaam. O, Sfinte Parinte Antipa, mult laudatule, asemenea mult minunatilor batrani ai Moldovei te-ai facut; si acum, locuind in slava cerescului Valaam, roaga-L pe Hristos Dumnezeul nostru sa ne povatuiasca pe calea ingereasca”.

"Povatuitor preaintelept al calugarilor si inger pamantesc te-ai aratat, Sfinte Cuvioase Parinte Antipa, infranandu-ti trupul cu nepatimirea si luminand inimile credinciosilor cu stralucirea virtutilor tale. Pentru aceasta, te-ai facut locas preacinstit al Sfantului Duh si in ceruri ai aflat plata ostenelilor tale, de la Hristos Dumnezeu, pe Care roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila."

Povestea numelui Antipa - Numele, de oarecare raspandire la inceputurile crestinismului (vezi regele Irod Antipa sau Sf. Antipa, episcop al Pergamului), se intalneste astazi extrem de rar ca nume de botez. Originea lui este greceasca, constituind o prescurtare din Antipátros, „[cel ce este] impotriva tatalui” (dar si cu semnificatia de „opus” sau „potrivnic” in general). La noi este intalnit mai ales ca nume monahal.

Ca nume laic, cunoaste si varianta Antip. De la Antip[a] provin rarele Tipa, Tipan,Tipei, Tipel, Tipelea, Tiplea etc.

"Daca iubesti pe cineva cu adevarat, ii doresti binele suprem: mantuirea".
                                                                     Parintele Dumitru Staniloae